Marturia unui ateu.

Drum cotit.

Totul a inceput intr-o zi de vara.Mergand pe un drum de tara cu fiul meu cel mare,la un moment al discutiei,am exclamat:
-Cum,tu crezi in Dumnezeu!?
Mai sa fie,zic in gandul meu,care eram o atee inraita,daca acest copil,care, la un liceu de mate-fizica renumit pe tara,a fost sef de promotie si i-a raman numele inscris acolo,ca cel mai bun dintre cei o sute cincizeci de elevi ai anului sau,crede in Dumnezeu,inseamna ca va trebui sa mai reflectez.
Dar luata cu treburile,am uitat repede acest episod.

A inceput anul universitar,baiatul a plecat,dar,dupa vacanta de iarna,cand ii faceam bagajele de plecare,il auzim:
-Ce-ati zice de manastire?
-Sa te duci tu acolo?Am crede ca te-ai ticnit!
Am simtit ca ma prabusesc intr-un hău,si peste mine lumea toata,cu cer cu tot.
In doua saptamani am albit si aveam lacrimi in ochi si in somn.
Pentru mine,la vremea aceea,manastirea era un refugiu pentru frustrati si neimpliniti.

Invatamantul ideologic,socialismul stiintific isi facuse treaba cu spor si incrustasera in constiinta mea ideea ca religia nu este altceva decat apanajul obscurantismului si al ignorantei,iar sintagma "Crede si nu cerceta",pusa in mod fals pe seama Bisericii si fluturata parsiv de comunismul ateu,era un precept care ma facea si mai revoltata.
Pentru mine,stiinta oferea dovezi clare,palpabile,iar religia era inselare pentru naivi.

In framantarile si nebunia mea,strigam:Doamne,daca Tu existi in cerul ala al Tau,sa stii ca Te urasc si Te blestem pentru ca mi-ai amagit copilul!...

La urmatoarea venire acasa,discutii:
-Termina,tata,facultatea,este cea mai ravnita din tara!
-Daca insistati,o termin,mai fac una,dar tot la manastire ajung
-Macar fa-te preot de mir,sa ai si tu o familie,copii..
-Vreti o nora?Ma insor,divortez si tot plec.
-Doriti un nepot?Infiez unul,vi-l las,dar tot acolo ma duc.
-Ce-i prostia asta cu manastirea,alt loc de isprava n-ai mai gasit?
-Erati mai bucurosi daca stiati ca n-am casa,ca nu gasesc de lucru,ca ma cert cu nevasta,ca am un copil bolnav sau ca umblu prin baruri?
-Nu,nu eram mai bucurosi.

Si am inteles ca noi fiu nu mai avem.Dar timpul trecea,iar el n-a mai pomenit nimic despre intentii.Cine stie?Poate s-a razgandit...,si o flacaruie palida de speranta pâlpâia in inima mea.

Am pipait cu prudenta,fortandu-i parerea:
-Acum,daca tot te-ai decis,de ce nu te duci unde ti-e gandul?
-Nu plec pana nu sunteti convinsi ca fac bine ceea ce fac.
-Nu-i nimic,zicem ca nu te-am avut,raman in urma trei si ... asta e!(am zis cu rupere de inima)
-Nu,asa nu plec.

Si au mai trecut cateva luni,timp in care mai ales eu am citit"abecedarele"credintei lasate cu discretie la indemana.
Gandurile rele s-au mai atenuat,iar ideea ca asta-l face fericit ne-a facut sa-i dam binecuvantarea.

Au urmat apoi drumurile la manastire de dorul si de dragul lui,amenintarea ca nu mai vine acasa daca nu ne spovedim,ceva lecturi mai aprofundate,cu interes si curiozitate si,treptat-treptat,rugaciunile sale si ale obstii au reusit ca Duhul Sfant sa ne zideasca in suflete samanta Cuvantului si sa ne intoarca pe drumul Damascului,luminandu-ne.

Cand cea mai mare dintre fete s-a schimbat radical in cateva luni,am stiut ca va face la fel,dar nu ne-am mai revoltat,n-am mai cartit cand ne-a spus ca vrea sa plece la fratele ei.

La prima spovedanie,duhovnicul m-a intrebat:
-Au trecut mai mult de trei duminici fara sa mergeti la biserica?
-Parinte,trei duminici nu stiu sa fi trecut,dar vreo treizeci de ani fara sa dau pe-acolo,cu siguranta...
Astazi o singura lipsa de la Sfanta Liturghie mi se pare un sacrilegiu,si ma intreb cum am putut sa stau atata vreme departe de Dumnezeu,de Isus si buna Lui Maica,de sfintii mei dragi?

Daca pe vremuri o amenintam pe mama ca nu mai dau pe la ea daca ma mai bate la cap sa ma inchin si sa ma duc la biserica,acum as vrea sa-i spun lumii intregi cat de minunat lucru este credinta si cata pace si bucurie aduce ea in sufletul omului!

Cele noua carti traduse din greaca de Parintele,ca si cele scrise de el insusi,vizita in Anglia si America pentru conferinte,pelerinajele in atatea tari cu obstea ma fac sa-mi fie tare rusine pentru gandul de altadata,ca in manastire vietuiesc numai ratati si ignoranti.

L-am blestemat pe Dumnezeu pentru ca mi-a luat copilul,iar El mi-a daruit,in loc de doi,mai bine de o suta,fiinca astazi se roaga pentru ”Mama Stanca si Tata Gheorghe”cu totii,iar eu,la randul meu,ii pomenesc zilnic pe fiecare.

Ca Pavel Te-am prigonit,Doamne,si ca Petru m-am lepadat de Tine,dar Tu Ti-ai ales ucenicii din sanul nostru si nu ne-ai pedepsit pentru nesocotinta noastra.Noi Te-am blestemat,iar Tu ne-ai binecuvantat.Cum de ne-ai rabdat Doamne,si ce mari minuni ai facut cu viata noastra!


    Mama Stanca
               Buzau






Sursa:Revista Familia Ortodoxa